
Te iubesc, dar pot să trăiesc fără tine… (?)
Dacă ai trecut vreodată printr-o despărțire care ți-a dat lumea peste cap, probabil știi ce înseamnă disperarea.
Cunoști senzația de sufocare, valurile de căldură, transpirația rece, amorțeala din mâini și din picioare și spaima copleșitoare…
Oare așa se simte moartea? Te-ai întrebat poate, fără să știi că de fapt trăiești prima etapă a unui sevraj lung și dureros.
Dragostea este, fără-ndoială, cel mai puternic drog.
O altă filă dintr-o Poveste de Viață
Nu-ți voi povesti despre stereotipuri sau despre cum se poate muri efectiv de o inimă frântă. Nu am nici rețete minune, nici vreo listă cu lucruri pe care să le bifezi și care să te ajute precis să treci peste o despărțire. Vreau doar să-ți împărtășesc din lecția pe care eu, din nefericire, am fost nevoită s-o învăț, să te încurajez să te uiți mai atent la tine și să lași în plan secund gândurile obsesive despre cine-i vinovatul sau ce n-ați făcut bine.
Intrăm în relații plini de speranță și ieșim complet deznădăjduiți. Uneori batem în retragere și ne “împrietenim” cu tristețea și cu sentimentul că nu vom trece peste asta niciodată. Uneori căutăm magia prea devreme în altă persoană, perpetuând astfel agonia, pentru că nu facem decât să bandajăm o rană încă deschisă. Uneori devenim furioși pe noi înșine și pe tot ce ne înconjoară și alegem să ne autosabotăm. Iar uneori alegem să învățăm. Realitatea este însă una singură: obiectul iubirii a dispărut, așadar încotro?
Dă-ți voie să-ți urli toată nefericirea și să-ți îmbrățișezi vulnerabilitatea
Înainte de a te ridica, te îndemn să-ți dai voie să-ți plângi toate lacrimile și să-ți urli toată nefericirea, să îmbrățișezi vulnerabilitatea, să dai voie tuturor emoțiilor să trăiască. Iar când norii negri se vor mai fi disipat, dă-ți voie să privești la viața ta înainte ca el sau ea să existe acolo.
Cu mult înainte de “de ce am ajuns aici?”, mai exact în perioada în erai un copil mic și inocent, priveai cu speranță la altă relație semnificativă din viața ta, relația cu părinții. Modul în care alegi astăzi să tratezi cu acel copil interior, va face diferența mai târziu între autolimitare și evoluție. Ce ai învățat de acolo și a contribuit la eșecul acestei relații în prezent? Ce mecanisme te-au ajutat atunci, dar nu-și mai găsesc locul acum și aici? Și, cel mai important poate, ce ai adus cu tine și nu îți aparține?
Înainte să poți răspunde la aceste întrebări, află sau acceptă că toți venim cu bagaj, indiferent cine suntem, un bagaj moștenit și plimbat din generație în generație. La fel cum tu ți-ai împacheta hainele pentru o călătorie lungă, strămoșii tăi și-au pus acolo toate fricile, capcanele, emoțiile, sentimentele și comportamentele, uneori funcționale, alteori nu. Și pe toate acestea tu le cari după tine…
De ce? De ce am ajuns aici?
Povestea mea este despre loialitatea inconștientă a unui copil pentru lucrurile din bagajul său. Despre o mamă care și-a transformat copilul în singura rațiune de a trăi și un copil care nu a aflat decât cu multă suferință că are voie să existe și fără mama lui. Și despre cum toate acestea au contribuit, în viața de adult, la o despărțire cumplit de dureroasă, exact așa cum îți relatam la început. Ce m-a făcut pe mine să mă ridic a fost însăși curiozitatea de a răspunde la întrebarea: “De ce? De ce am ajuns aici?”
Copilul interior rănit și vulnerabil nu știe decât că are nevoie de celălalt ca de aer. Din relația cu un părinte rănit la rândul său a învățat că trebuie să-i fie frică și că nu se poate descurca singur, că lumea e un loc plin de pericole. Pentru că nu are de unde să primească încrederea în sine și securizarea emoțională de care are atât de mare nevoie, copilul continuă s-o caute cu împătimire în orice persoană importantă pe care o va întâlni de-a lungul drumului.
În viața de adult, ținta cea mai sigură este chiar partenerul
Atunci când el dispare, lumea se sfârșește, la fel ca atunci când mama iese din raza vizuală a copilului mic. S-a transformat într-un adult dependent de iubirea și aprobarea partenerului, la fel ca și copilul care le căuta în părinții săi, fără să conștientizeze că acum știe și poate să și le ofere singur.
Astfel se duc bătălii nesfârșite și fără niciun câștigător între copiii interiori, până când își învață cu multă durere și cu un preț prea mare lecția.
Care este Lecția de viață?
Aceea că o relație matură, asumată și conștientă înseamnă să încurajeze independența celuilalt.
Să îi valideze emoțiile, trăirile și individualitatea, să îi dea voie să trăiască așa cum este el și nu cum și-l proiectează. Să îi accepte bunele și relele deopotrivă și, dacă are suficiente motive, să aibă curaj să lupte și să rămână chiar și în momentele în care este nefericit. Dar, cel mai important, că iubirea pe care o așteaptă de la celălalt trebuie să izvorască din el însuși. Pentru că numai așa se va putea vindeca.
Acum e momentul oportun să se întrebe sincer: Te iubesc pentru că am nevoie de tine sau am nevoie de tine pentru că te iubesc?
Vocea adultului va răspunde astfel: te iubesc, dar pot să trăiesc fără tine, deși nu îmi doresc.
Iar dacă iubirea înseamnă să te las să pleci, fie!
Violeta N.
Așa după cum bine știi, îi încurajez pe Oamenii Frumoși cu care lucrez să împărtășească cu ceilalți experiența lor de viață atunci când aduc o schimbare în BINE în viața lor.
Poate te-ai regăsit sau te regăsești și TU în această situație dureroasă după o despărțire.
Nu miza că timpul trece și le vindecă pe toate.
Unii au rămas blocați în propria lor durere luni, ani sau chiar o viață întreagă.
Vindecarea vine DOAR din interior.
E nevoie să faci pași concreți în direcția asta.
Violeta a înțeles acest lucru.
Ea a ales să pornească pe drumul vindecării, așa după cum ai citit mai sus.
Este în plin proces de vindecare.
Si de schimbare.
A ieșit din statul de victimă.
NU a mai așteptat ca schimbarea să vină din partea celuilalt.
Și-a pus întrebări pertinente: ”De ce am ajuns aici?”
A fost suficient de curajoasă să accepte răspunsul cu toate implicațiile lui (bagaje, loialități inconștiente, copilul interior rănit și vulnerabil).
Asta a ajutat-o foarte mult.
A ieșit din iluzia care se numește neasumare.
A înțeles că o relație este un dans în doi.
Un dans în care iubirea nu este suficientă. Este nevoie și de asumare.
Și a mers mai departe întrebându-se ”Ce pot să schimb la mine ca să îmi fie mai bine?”
TU, ce ești dispus(ă) să schimbi la tine ca să îți fie mai bine?
Te îmbrățișez cu drag, Beatrice