Cum vindec Rana Abandonului …  Cei cu adevarat curajosi, iau in mana harta pe care le-o dau si pornesc in cea mai aventuroasa calatorie… calatoria catre Sine!

Mai jos este povestea unei Mamici Curajoase care a venit in terapie cu rana abandonului, o rana deschisa si sangeranda care s-a dovedit a fi rana transgenerationala (la a 3-a generatie).

Rana Abandonului este insotita de credinta care vine si iti susuie la ureche in permanenta ca vei ramane singur si iti picura temerea in cel mai ascuns loc al sufletului ca cei dragi vor pleca, te vor abandona. Iar tu vei ramane singur cuc pe lumea asta!

Si din cauza asta, constient, dar mai ales inconstient, tinzi sa te agati si sa tii cu dintii de oameni, de relatii, chiar si atunci cand ei iti provoaca suferinta.

Iar cand cei dragi pleaca (chiar si pentru o perioada scurta), desi tu stii constient ca ei se vor intoarce, in suflet simti cel mai intens abis al singuratatii si al nesigurentei.

 

”Oana B., mama de baiat, experienta mea in prima zi de cresa a baietelului meu 

4 aprilie 2023. Ziua in care am realizat ca baietelul meu de 1 an, creste si devine incet incet o entitate separata de mine. Dupa 1 an in care am invatat cum sa fiu mama, cum sa ii fiu cea mai buna mama, cum sa continui sa fiu o sotie, o prietena, o fiica, o nepoata…acum invat cum sa ma intorc iar la mine.

Doar ca, uneori parca nu as vrea sa ma intorc. Uneori rolul de mama, care m-a zdruncinat atat de mult, rolul asta parca face parte din mine si nu vreau sa renunt. Imi e greu sa ma desprind de puiul meu, imi e greu sa realizez ca de acum, nevoile lui inseamna sa isi petreaca timp si cu alti oameni in afara de mama lui. Am momente in care ma simt abandonata ( ranile trecutului ) si simt ca nu mai sunt la fel de importanta pt el…

Plina de emotii, de frici si de entuziasm

Inapoi pe 4 aprilie, am ajuns la cresa, plina de emotii, de frici si de entuziasm. In prima zi am stat cu el la cresa 4 ore. M-am minunat atat de mult cand il vedeam ca stie sa se joace cu alti copii, ca este curios si observa absolut tot. Un baietel de nota 10, pregatit incet incet sa vada ca exista si o lume mare in afara de mama lui. 

Eu stateam pe margine, il observam si asa ma bucuram cand il vedeam ca ma cauta cu privirea. Era ca o confirmare a faptului ca inca ma iubeste, ca inca are nevoie de mine.

 

Prima zi a fost plina de incarcatura. Dupa ce s-a terminat, ne-am plimbat in parc cu caruciorul, el a adormit iar eu, am plans o ora. De ce? Pentru ca imi dadeam seama ca la cresa, nimeni nu imi trateaza copilul ca pe un copil special. Asa cum il vad eu acasa, cel mai bun, cel mai frumos, cel mai destept. La cresa este un copil ca oricare altul.

Desi asa ar trebui sa fie, nevoia mea sa il protejez mai mult decat trebuie se simte. Nu vreau sa fie tratat ca un copil special, pentru ca pentru restul lumii el este un om normal. Pentru mine va fii mereu cel mai cel, pentru ca e puiul meu. Insa nu vreau sa las nevoia mea egoista sa intervina peste o educatie normala pe care as vrea sa o primeasca.

O dorinta, o intentie

A doua zi a fost mai bine, am stat cu el doar 2 ore, insa din nou am observat ceva la mine. Inainte sa plec, parca aveam o dorinta nebuna sa ma duc la una dintre educatoare sa incerc sa ii spun “va rog daca puteti sa aveti mai mare grija de Cezar”.

Parca ma gandeam sa ii cumpar si flori sau ceva, doar doar ca baiatul meu sa primeasca un tratament special.

Propria mea vindecare si evolutie

Insa pentru ca lucrez la terapie cu mine mult, am putut sa imi opresc gandul si sa revin la realitatea in care gandul acesta este o prostie.

Am putut sa realizez ca un astfel de tratament special nu face altceva decat sa le adauge atat de multa presiune pe viitor, presiunea de a fi special si in acelasi timp asteptarea falsa cum ca toti oamenii ar trebui sa ii trateze ca pe cineva special. 

 

A treia zi de cresa, l-am lasat si am plecat. Cu inima stransa desigur, insa cu incredere ca baietelul meu invata sa socializeze, se joaca cu copii de varsta lui si este intr-un mediu sigur.
Cu incredere in el si cu incredere in mine.
Si cu convingerea ca mamele nu sunt perfecte, sunt si ele tot oameni cu mii si mii de emotii.

 

Cu sinceritate, 
O mama plangacioasa de baiat”